Adâncuri...			Invita un prieten:   E-mail moderator:
„Lasă-mă să îmi deschid sufletul în faţa ta, lasă-mă să îţi arăt rănile mele cele mai adânci...şi apoi spune-mi că vrei să rămâi lângă mine chiar şi aşa, chiar şi după ce ai privit în adâncul meu.” Fie că recunoaştem asta sau nu, avem în noi dorinţa de a arăta ce purtăm în suflet atunci când oamenii vin periculos de aproape de noi. Cu cei cu care doar ne salutăm putem menţine o relaţie nepericuloasă dar superficială. Cu toţii vrem să părem în regulă, dar în realitate sufletul nostru ţipă de dorinţă de a-şi arăta partea ascunsă, partea aceea pe care o păzim atât de bine, uneori şi de Dumnezeu...credem noi. Şi totuşi e atât de greu! E atât de greu să faci pasul acesta ameţitor...să deschizi sufletul, să arăţi ce e negru acolo şi să stai apoi, mut de teamă, secundă după secundă, până când cel care te-a văzut în sfârşit fără mască să te strivească sub o simplă privire sau...să te elibereze din gheară spunându-ţi: „te văd, te ştiu...şi rămân”. În cei cinci ani de întuneric în care depresia m-a ţinut legată, am tânjit să vorbesc, să arăt, să spun cât de chinuitoare era durerea mea...dar groaza de a fi respinsă m-a paralizat de atâtea ori. De ce m-ar fi primit oamenii? De ce m-ar fi ascultat? Vorbeam numai despre lacrimi, despre întuneric, despre durere şi despre gust amar de moarte. Şi am tăcut. Am tăcut din ce în ce mai crâncen. Mi-am pierdut în anii aceia capacitatea de a vorbi cu oamenii, de a zâmbi, de a planifica, de a raţiona...iar scrisul a rămas singur ieşire a tot ce se zbătea în mine. Pana mea înflăcărată s-a obişnuit să aştearnă numai cuvinte care plâng. E ciudat cât de repede ne obişnuim cu captivitatea! Acum trăiesc! Privesc în jur şi înghit cu lăcomie lumina pe care o credeam pierdută. Deci soarele a strălucit tot timpul cât eu am fost moartă! Glasul răguşit al diavolului s-a dizolvat la porunca Celui care este mai puternic decât orice oştire...acum aud în aer picături de viaţă. Deci materia şi-a continuat cursul în timpul amorţirii mele! Şi deşi tremur la gândul că oameni pe care nu îi cunosc...mă vor cunoaşte prin ceea ce scriu, aleg să deschid încă o dată o poartă spre ceea ce nu îmi este uşor să arăt. Fac asta pentru că nu cel care suferă este eroul povestirii, ci Acela care are puterea desăvârşită. Acela care nu lasă să se clintească un fir de păr fără de ştirea Lui. În smerenie, cu mâinile golite, aşteptând ca El să le umple...deschid o uşă dinspre adânc...pentru ca şi alţii să ştie că Lumina a biruit întunericul. Adâncuri Am căzut într-un adânc mai adânc decât credeam că se poate. Am văzut întunericul şi nu credeam că poate fi atât de adânc. M-am pierdut în adâncuri… şi-am pierdut şi nădejdea revenirii la lumină. Gol şi singur, am crezut că m-ai uitat. Şi, mai adânc decât atât – am strigat ca o fiară şi Ţi-am spus că Tu mă aruncaseşi în adânc…! Am căzut, după asta şi mai jos pentru că, fără să ştiu, adânceam adâncul dintre mine şi Tine. Credeam că mă alungaseşi din adâncurile iubirii Tale. În mine – adânc fără capăt. Între noi – adânc fără nădejde. Şi-am sărit cu labe de tigru, să-Ţi prind mantia hainei atârnând lângă Tron. Am tras cu putere ca să-Ţi cer socoteală, scrâşnind printre colţi: „De ce, Doamne!” M-ai privit şi ai stins scânteia de foc din ochii mei de felină înfuriată, iar din mantia Ta au căzut peste mine sunete adânci. Şi-am văzut că uitasem esenţa… Uitasem că mă iubeai… Şi-am văzut din adânc, mâna Ta – sub adâncul din mine. Cristina Tudose Chelariu „Adâncuri” „Din noaptea sufletului.” Tu?...Ai fost vreodată acolo? Ai gustat moartea? Ai vrut să ţipi, ca oamenii să te audă...şi apoi să te iubească aşa, plin de răni? Ai primit în dar, ca mine, vreun om care să poarte spre tine mâinile şi picioarele Lui? Vorbeşte cu mine...plângi cu mine...ridică-te împreună cu mine! Comentarii:
Comentariu adaugat de live_4true in data de 15-01-2008, ora 20:22:31 este un subiect de discutie interesant....si dupa parerea mea este un lucru adevarat....deoarece stiu cum este.......pentru ca am mai trecut si eu cateodata prin asta....si tineam totul in mine......cateodata erau prea multe.....si nu aveam cui sa i le spun deorece imi era frica ...........dar akm sunt si eu fericit deoarece am prieteni buni si in special p eIsus......:D   Comentariu adaugat de marcel in data de 15-01-2008, ora 20:54:19 Cristino...de ce ma provoci?..e cel mai greu sa lasi jos "firewall-ul" si sa strigi la toti: priviti! asta sunt!..e greu..pt ca muncim cu greu sa ne facem "fatada", o interfata cat mai agreabila si de dorit pt cei din jur..ne caznim, slefuim, adaptam, cosmetizam..de ce?..nush..as vrea sa am raspunsul...stii...si eu sunt normal...mi-am scapat eclerul pe jos...si nu m-am indurat sa-l las acolo!   Comentariu adaugat de bigc in data de 16-01-2008, ora 09:18:23 Cei care gusta din intunericul asta au nevoie sa vorbeasca. Teama cea mai mare e insa ca dupa ce vorbesc, dupa ce se deschid, vor deschide ochii ca sa vada ca au plecat toti. Iar diavolul vine cu minciuna si spune ca nici DUmnezeu nu ii mai iubeste si ca pot incepe deja sa dispara putin cate putin. Cat de importanta a fost invatatura corecta pe care am primit-o inainte de depresie...ce m-a tinut la suprafata a fost ce stiam cu mintea despre DUmnezeu. De multe ori, am strans pumnii pana mi-au intrat unghiile in carne...si am spus "imi amintesc asta despre Tine...nu mai simt acum, dar pentru ca stiu, macar in mintea mea ca ma iubesti...aleg sa cred din nou si din nou, si in secunda asta, si in cea care vine". pentru cei care cunosc oameni ce trec prin depresie...cel mai bun lucru pe care il puteti face pentru ei este SA FITI ACOLO...fara cuvinte uneori, fara versete pe care le stiti doar in minte, fara lectii de viata. doar...fiti acolo, ascultati, plangeti cu ei si imbratisati-i.   Comentariu adaugat de nutzu48@yahoo.com in data de 16-01-2008, ora 17:00:48 Cristina! Daca tot ai zis tu ca vrei sa-ti deschizi sufletul, cred ca pe langa ceea ce ai spus, ar fi fost interesant daca ne descrieai o situatie concreta, si pasii pe care i-ai facut pentru a iesi efectiv din ea. Ia intunerec, toti am fost, si inca mai sunt multi care zac acolo pur si simplu, dar cine le arata CUM SA IASA de acolo. Spre care parte a tunelului trebuie sa se uite ca sa vada luminita, si apoi daca o zaresc, cine le da puterea ca sa merga intr-acolo? Astept sa revii..   Comentariu adaugat de edyfrenkel@yahoo.com in data de 16-01-2008, ora 20:08:59 da Cristina , si eu cred ca ar fi ff benefic sa descrii o situatie concereta si pasii facuti .. asa cum spune nutzu ... este un subiect ff actual , si de multe ori vindecarea noastra vine din experientele altora ... ,, daca tu ai reusit pot si eu ... ,, e bine sa stii ca si altii trec pe acolo ... si ca exista solutii ...oricum esti o curajoasa ca ai facut acest lucru ...   Comentariu adaugat de anca in data de 16-01-2008, ora 23:09:22 Cristina, iti multumesc ca atunci cand tu nu erai bine, ai avut puterea sa ma imbarbatezi, sa te rogi pt mine, sa ma faci constienta ca sunt iubita, frumoasa, si mai ales, ca sunt copila Lui. Ii multumesc Domnului pentru prietenia ta, si pt modul in care lucreaza prin oameni ca tine. Fii binecuvantata...Ancusa:)   Comentariu adaugat de bigc in data de 17-01-2008, ora 13:07:51 Raspunsul meu este cu siguranta PREA LUNG. Imi cer iertare pentru spatiul pe care il ocup aici. In apararea mea nu am de spus ca erau douar doua variante, sa nu raspund deloc, sau sa raspund asa... Daca e gresit, o sa ma limitez de acum la doar cateva fraze. asa ca... Sunt departe de a avea raspunsuri sau de a sti exact ce trebuie facut. Tot depresia m-a invatat sa nu mai dau lectii. Am invatat sa nu mai vorbesc decat despre lucruri pe care le-am experimentat, să nu mai vorbesc din teorie. Cel putin in ce priveste depresia...e periculos sa aplici teorii goale...e daunator chiar si sa arunci versete celui care are nevoie doar sa planga. Nu minimalizez in nici un caz rolul Scripturii in vindecare...nici nu exista alt remediu mai bun, dar cunosc prea multe situatii cand crestini bine intentionati de altfel...nestiind ce sa spuna, sau ce sa faca...au „vorbit in versuri”. Pentru mine a fost vital sa imi inund mintea cu Cuvantul lui Dumnezeu...dar nu m-au ajutat deloc versete pe care le „scapau” in mersul lor grabit, oamenii care voiau sa isi faca datoria fata de un om devenit ciudat. Cele mai bune discutii sunt cele fata in fata. nici nu stiu cine este nutzu48 si nici edyfrenkel...daca sunteti din galati si aveti libertatea sa intrati in biserica emanuel (poate chiar sunteti din biserica) am sa vorbesc despre vindecarea interioara intr-o duminica seara, la intalnirea de tineret. nu stiu data exacta, dar ma angajez sa va anunt. Pana atunci...am sa incerc sa scriu cate ceva acum. Trebuie sa stiti insa ca nu exista o reteta anume...(ooof, daca ar exista...). As incepe cu faptul ca depresia este o stare/boala...despre care nu se stie chiar totul. medicii o catalogheaza ca fiind un dezechilibru chimic. In parte e adevarat. Există un hormon, numit SEROTONINA care lipseste sau este redus la o persoana care sufera de depresie. Ceea ce se intampla in mecanismul fiintei noastre nu este cunoscut decat de Dumnezeu. Cand mi-am dat seama ca se intampla ceva ingrozitor cu mine...nu am vrut sa aud diagnosticul. Nu am vrut sa recunosc faptul ca am nevoie de ajutor (asta e un simptom in sine)pentru ca mi se parea ca daca as face asta, as capitula deja in fata unei incercari (trebuie sa mai stiti ca am fost inainte de depresie...un fel de soldat mereu treaz...un fel de masina care nu recunostea ca poate obosi). Un prim pas ar fi deci – RECUNOASTEREA PROBLEMEI. Apoi, mi-a fost rusine. Diavolul m-a facut sa cred ca nu era lucru mai rusinos decat ceea ce mi se intampla mie. Si venind dintr-o cultura ca a noastra, unde a merge la psiholog este echivalentul nebuniei...am muşcat imediat din momeala. Asta inseamna ca DEPRESIA NU E CEVA RUSINOS. Eu eram in Bolivia cand a inceput boala. Medicul meu (american) mi-a oferit imediat posibilitatea unui tratament. Am respins ideea cat am putut. Am indurat cateva luni pana cand m-am intalnit cu acelasi medic la o intoarcere in Romania. Ingenuchiata de durere si de disperare, am acceptat tratamentul. Stiti ce am descoperit...MEDICAMENTELE AJUTA. Mai ales cand sunt administrate tot de un medic crestin. As incuraja pe toti sa nu mearga la consilieri care nu il cunosc pe Dumnezeu, pentru ca este periculos sa iti lasi sufletul la descusut pe masa unuia care te analizeaza lasandu-te apoi cu si mai multa confuzie. Apoi...am invatat sa IMI DAU VOIE SA PLANG. Sa imi dau voie SA MA ODIHNESC, sa LAS PE OAMENI SA MA IUBEASCA si sa nu ma mai simt vinovata. Crestinii isi analizeaza viata si posibilele pacate nerezolvate de fiecare data cand trec prin incercari. Si bine fac...pentru ca de multe ori, Domnul ne atentioneaza prin cate o incercare. Cred ca nu trebuie sa ducem asta la extrema insa. Dumnezeul nostru nu este un tiran care sta la panda sa ne loveasca. Nu spun ca e un principiu...nu spun ca e valabil petnru toti, dar pentru mine, pentru viata mea, cred ca DEPRESIA NU ESTE O PEDEAPSA DE LA DUMNEZEU PENTRU UN COPIL AL LUI NEASCULTATOR. Multi s-au biciuit pentru pacate inchipuite si au cazut si mai jos. Eu eram in misiune, tocmai imi lasasem tara, familia, prietenii si cariera. Eram gresita? Eram departe de El? ACCEPTAREA DURERII in viata mea a fost un alt episod luuung de tot. Dupa ce am inteles ca nu eram pedepsita pentru ceva anume, am realizat ca trebuia sa fac ceva frumos cu durerea pe care EL o permitea in viata mea. Si cum se face asta? Cum a facut Arghezi in estetica uratului? Cum spun cartile de psihologie? Nu. Ci daruindu-I lui Dumnezeu totul, si durerea, si speranta mea, si lipsa sperantei si tot ce macina mintea mea atunci. Oricul EL le stia pe toate. Am lasat ca durerea asta pe care o simteam sa fie trecuta prin mainile Lui, pentru ca El sa o transforme in ceva bun, in ceva bun pentru altii. Am invatat sa inteleg durerea altora...pentru ca stiam acum ce e durerea. Am invatat sa nu mai dau lectii teoretice. Am invatat sa plang cu cei ce plang. Am invatat...abia atunci am invatat ca fiinta noastra de lut...nu e nimic fara duhul care ne-a fost dat si ca insasi respiratia noastra este un dar de la El. Am invatat ca am nevoie de el pe durata unei secunde intregi..pentru ca nu imi mai calculam viata in ani...imi calculam existenta in secunde. Si fiecare secunda cantarea greu in inima mea slabita. Am invatat sa merg cu El...nu cu mine. Stiam in teorie ca mainile noastre se misca prin EL...atunci am aflat cu adevarat ca fiecare fibra din corpul nostru, din fiinta noastra datoreaza lui Dumnezeu TOTUL. „Auzisem vorbindu-se de El...dar atunci ochii mei L-au vazut”. Un alt pas (daca ce am facut pana acum a fost sa descriu pasi – mi-e asa de greu sa folosesc cuvinte tehnice aici) este INCREDEREA TOTALA in Dumnezeu. In depresie, El pare departe, pare absent sau pare dur si rece. Biblia nu mai vorbeste...nu mai e vie...nu mai e relevanta. Dar continua SA FIE ADEVARATA. Cunosc oameni care au incetat sa mai citeasca din Biblie din cauza disperarii. Si pentru ei, trebuie sa ma opresc acum sa ma rog si sa plang. Eu am avut harul sa fiu pazita de asta. Am continuat sa citesc desi nu mai intelegeam nimic...fiind la limita indoielii. Ce am facut a fost sa ma agat de tot ce stiusem odata, de tot ce crezusem odata. Un ciob mic din mintea mea spulberata in mii de bucati, purta inca amprenta sarutului lui Hristos. Si m-am cufundat in Scriptura. Asta m-a salvat. Am citit de asemenea multe carti bune, pe langa Biblie. Am citit despre oameni care au suferit. Si am vazut in toate povestirile lor cum au invatat sa isi NUMERE BINECUVANTARILE. E greu, e greu tare sa te gandesti la ce ai bun in viata ta cand totul doare. Si totusi, am invatat sa multumesc pentru respiratie, pentru muschi si piele, pentru capacitatea de a-mi ridica pleoapele...si incet incet am descoperit ca aveam pentru ce sa fiu multumitoare. O inima plina de multumire e pe placul lui Dumnezeu. OAMENII SUNT IMPORTANTI...eu am fost prea binecuvantata...sa am langa mine oameni care intr-adevar sa fie de ajutor. Cel mai apropiat a fost cel care acum imi este sot. Dar, daca simti ca nimeni nu te intelege...si daca esti cu adevarat singur...Dumnezeu face infinit mai mult decat toti oamenii la un loc. Iar asta inseamna speranta. Ca sa inchei...pentru ca deja am vorbit mai mult decat mi-am propus...FA CEVA CU CEEA CE AI INVATAT. Daca ai inteles macar un strop din ceea ce vrea Dumnezeu sa te invete prin insasi durerea aceasta...nu tine pntru tine. Sunt altii acolo in lume care au nevoie sa stie ca nu sunt singurii oameni „ciudati”, ca mai sunt si altii care vorbesc aceeasi limba. E ingrozitor gandul de a merge de buna voie la un om care sufera asa. Ce sa-i spui? Cum sa spui lucrurile ca sa nu faci mai rau? Cu ce sa ajuti? Si totusi, e atat de important sa apari la locul unde esti trimis...macar sa fii acolo ca prezenta. Intr-un film pe care l-am vazut demult (e ciudat cum raman in memorie anumite lucruri) un pilot de curse merge sa viziteze un alt pilot care fusese accidentat. Era cel mai ingrozitor lucru pe care il putea face pentru ca a sta langa cel care era scos din cursa insemna pierderea curajului si a concentrarii. Si totusi a facut-o, si desi a pierdut la randul sau cursa...a castigat un prieten. Noi suntem intr-un razboi. Nu avem voie sa plecam de pe campul de lupta lasand in urma oameni care gem... O intrebare ramane...e ceva bun in toata durerea asta absurda care paralizeaza? De ce suferim? Unde este Dumnezeu cand doare? Din nou...nu am raspunsuri, dar pentru viata mea, stiu ca acum, dupa ce am trecut prin focul acela aprig, Dumnezeu ma place si mai mult. Pentru ca L-am lasat sa intre in cele mai adanci adancuri din fiinta mea... Ce urmeaza de aici inainte? Habar nu am...dar stiu ce El isi tine mana SUB ADANCUL DIN MINE....   Comentariu adaugat de bigc in data de 17-01-2008, ora 14:44:26 as vrea sa mai adaug ca poezia pe care am postat-o aici nu este de citit doar de catre oamenii care au trecut prin depresie. cred ca toti, indiferent de starea noastra...dorim sa fim reali. cu noi insine si cu ceilalti. macar noi, cei care il cunoastem pe Dumnezeu...   Comentariu adaugat de Dorothea Ghita in data de 22-01-2008, ora 20:33:47 Am citit un articol foarte interesant. M-am gandit sa vi-l trimit, avand in vedere ca fiecare din noi cu siguranta am trecut, trecem sau vom trece prin vai si suntem familiari(sau vom fi) cu ceea ce se cheama 'noaptea neagra a sufletului'. Eu am trecut... E mai lung dar va incurajez sa-l cititi si chiar sa impartasiti din propriile experiente, sentimente si lectii invatate, in cazul in care va simtiti suficient de confortabil s-o faceti... Ajuta enorm persoanele care chiar acum trec prin vai...si constientizeaza ca nu sunt singure. CAND PAMANTUL ATINGE CERUL ... DOAMNE, LA NOAPTE…PAMANTUL VA ATINGE CERUL IOV 30:17 “Noaptea ma patrunde si-mi smulge oasele, durerea care ma roade nu inceteaza.” IOV 19:26 “Chiar daca mi se va nimici pielea, si chiar daca nu voi mai avea carne, voi vedea totusi pe Dumnezeu.” DOAMNE… Stim ca in lume vom avea necazuri si ca niciunul nu este scutit de durere. Dar stim ca pe urma durerilor mari sufletul renaste intotdeauna mai senin. Asa cum soarele rasare in fiecare dimineata, stim ca durerile noastre de o clipa nu se compara cu bucuria ce o dai celor ce plang. Caci cei ce seamana cu lacrimi vor secera cu cantari de veselie. Pentru copii Tai, norii negri ai necazului nu sunt decat umbra aripilor Tale. Caci cei ce se incred in Tine isi innoiesc puterea si zboara ca vulturii, scrutand cerul, alearga si nu obosesc…Drumul spre fericire nu e intotdeauna presarat cu flori si cel ce nu-si poarta crucea nu merita coroana, iar durerea este si ea o parte a fericirii. Tu, care permiti durerea in viata noastra, ai fost gata sa o suporti, renuntand la Fiul Tau iubit… LA NOAPTE… M-ai aruncat in groapa cea mai de jos, in intuneric, in adancuri. Mania Ta ma apasa si ma napadesti cu toate valurile Tale… (Ps.88) Momentele de fractura ale vietii trebuie luate in considerare si acceptate, insa nu pentru a cauta drama, ci a o trai cand ea se produce, ca pe o cauza, un inceput din care decurge totul. Suferinta este calea catre comuniunea cu Dumnezeu. Patimile Domnului Isus au facut posibila unirea omului cu Dumnezeu. Noaptea neagra a sufletului este ca o secatuire a “fantanii sufletului”, din care nu mai izvoraste niciun strop de simtamant de placere pentru nimic, dar ea este un har - pentru ca orice perla este produsa prin suferinta. Dumnezeu vrea sa faca din noi perle in comoara Sa. Prin acest har esti eliberat de dependenta de placere emotionala, si atunci mergi ca in noapte prin vointa, prin credinta, tinandu- te numai de Mana Calauzei. PAMANTUL VA ATINGE! L-am vazut iarasi pe El, totodata venind si in acelasi timp unit in chip tainic cu mine, in chip neamestecat: ca focul cu fierul, ca lumina si sticla; m-a facut pe mine ca focul si m-a aratat pe mine ca lumina!...Ma ridicat pe umerii Sai, ma scoate din iad, intr-o lume de nedescris; si ma duce spre lumina mare: mi-a daruit o viata nemuritoare, m-a imbracat intr-un vesmant nematerial si luminos… Suntem nimic fara Dumnezeu, dar in prin harul Sau si in nemarginita-I mila, suntem una cu Cel Vesnic in Domnul Isus Hristos, prin Duhul Sfant. Noi nimic, iar El eternitate, noi pamant si El Cel din slavile ceresti. Da, se poate ca pamantul sa atinga Cerul. Crucea de la Golgota este puntea de legatura, pentru ca acolo prin jertfa Mantuitorului, Dumnezeu a restabilit legatura dintre El si noi. Domnul Isus Hristos ne-a spus fiecaruia: Ia- ti crucea si urmeaza-Ma. Crucea inseamna suferinta, este o povara, dar e o povara ca si aripile - fara ele pasarea nu zboara! Prin suferintele prin care ne trece Dumnezeu vrea sa ne apropie mai mult de El, sa atingem culmile spiritualitatii. Dupa noapte vine dimineata, pentru ca noi avem o nadejde vie in El stim ca intunericul nu va imparati vesnic, ci Cel ce este Lumina, Isi va revarsa Razele Nadejdii si a Bucuriei Sale in noi. IOAN 16:21 “Femeia, cand este in durerile nasterii, se intristeaza, pentru ca i-a sosit ceasul; dar dupa ce a nascut pruncul, nu-si mai aduce aminte de suferinta, de bucurie ca s-a nascut un om pe lume.” “Daca durerea ta ar tine numai o clipa, n-ai lupta Nu ai cunoaste biruinta ce poti s-o ai prin jertfa Mea S-ar implini visele tale, dar dorul Meu s-ar spulbera N-as mai putea sa fac din tine o perla in comoara Mea.” Nu mai este mult din noapte si Cel ce vine va veni. Slava Domnului Isus! ROMANI 8:18 “Eu socotesc ca suferintele din vremea de acum nu sunt vrednice sa fie puse alaturi cu slava viitoare, care are sa fie descoperita fata de noi.” 2 CORINTENI 1:5 “Caci, dupa cum avem parte din belsug de suferintele lui Hristos, tot asa, prin Hristos avem parte din belsug si de mangaiere.”   Comentariu adaugat de Dorothea Ghita in data de 22-01-2008, ora 20:37:09 Ultimul paragraf se cheama: PAMANTUL VA ATINGE CERUL! Imi cer scuze pentru scapare :)   Comentariu adaugat de live_4true in data de 22-01-2008, ora 21:25:22 am lasat un comm la inceput......si akm uitanduma si peste celelate imi dau seama ca am avut dreptate si mi se pare interesant com lui Dorothea Ghita.....care dupa min a reushit sa explice de ce patim aceste lucruri....si cum este o vorba veche din popor....."Pastorul ii fericit cand ploua deoarece stie ca dupa aia o sa apara Soarele" ....cam asha este si la noi ........si este bin sai ajutam pe cei din jur care ni se par ca treg prin asta.......:D   Comentariu adaugat de edyfrenkel@yahoo.com in data de 23-01-2008, ora 18:49:04 draga cristina , am recitit tot ce s a com pina acuma si m am gindit la anca , la tine .... spune mi te rog ... ea spune ca atunci cind tu erai in intuneric tu ai avut puterea sa o scoti pe ea la lumina , sa te rogi , s o imbarbatezi .... s o pui in valoare .... era ceva de ce aveai si tu nevoie in momentele acelea ?..... mcy   Comentariu adaugat de bigc in data de 24-01-2008, ora 08:30:23 da, edy (inclin sa cred ca asta e numele) cand o incurajam pe ea, faceam doua lucruri: mă gândeam la ea şi la nevoia ei de mângâiere şi primeam şi eu din ce dăruiam. acum spune-mi tu, te rog, crezi în puterea dăruirii? te poţi încrede (chiar dacă inima îţi spune altceva) în "atunci când dăm, primim atunci când iertăm, suntem iertaţi atunci când murim, ne naştem pentru viaţa eternă" şi nu mă refer la a cere lui Dumnezeu..."dă-mi, Doamne, că şi eu am dat la alţii" ci pur şi simplu la încrederea totală în EL...   Comentariu adaugat de bigc in data de 24-01-2008, ora 08:37:14 dorothea, ai afirmat că "suferinta este calea către comuniunea cu Dumnezeu". E atât de adevărat!!! Şi totuşi atât de radical. Trebuie spus că Dumnezeu nu este un tiran care vrea să supună pe cei care Îl urmează la "chinuri purificatoare". La capătul acestor suferinţi...ne aşteaptă braţele deschise ale Tatălui. Aş vrea să ştiu şi părerea altora cu privire la această suferinţă "ridicolă" pe care trebuie să o experimentăm...   Comentariu adaugat de edyfrenkel@yahoo.com in data de 24-01-2008, ora 18:36:47 draga cristina , nu , nu este numele meu este id-ul sub care am facut inscrierea la mom respectiv pt ca nu aveam unul propriu , dar nu i nici un bai , nu numele meu conteaza ....am eu senzatia ,sau te a iritat putin ceea ce eu am intrebat ? Daca da , te rog sa ma ierti , nu am avut aceasta intentie .... si aici este ciudat si in acelasi timp extraordinar - cit de diferiti - sintem . Cit de diferit percepem lucrurile. Dar , sa revenim , eu faceam comparatie cu o situatie similara traita pe propria mi pile , si ma gindeam ca intre mine si Dumnezeu lucrurile erau clare - imi rezolvasem pacatul , marturisindu - l , stiam ca EL mi - a ramas credincios . Problema nu era intre mine si Dumnezeu , era intre mine si ceilalti ... intre mine si cei de la care asteptam sa ma ridice in momentele respective , sa spuna ceva (macar ca aveau atit de putine de spus , sau cel putin asa credeam eu )privirile suspicioase , faptul ca ma evitau , imi inchipuiam tot felul de grozavii care le credeau despre mine si asta ma durea grozav .... Vindecarea a venit tot prin ei , adica prin cei de la care asteptam minghiere , pt ca EL mi A ramas CREDINCIOS .... intr o zi, la vreo luna dupa ce se rostise verdictul in dreptul meu ..... fostii mei colegi (citiva) au venit la mine .. era ziua mea de nastere ... nu i a trimis nici un inger i a trimis insusi DUMNEZEU ..... El stia de cine am nevoie in momentele respective ... si M-A VINDECAT !. Asa ceva cred eu ca ai fot tu pentru Anca . Tu insuti erai in intuneric , dar , LUMINA care era in tine a biruit, intunericul care era in Anca !   Comentariu adaugat de bigc in data de 25-01-2008, ora 09:20:47 Nuuuu...nu m-a iritat nimic din ce ai spus. Eu îmi cer scuze dacă am creat impresia asta. Chiar îmi pare rău. Dacă m-ai cunoaşte, ai şti că sunt cam impulsivă, vorbesc puţin cam tare şi când merg singură pe stradă, par supărată...dar NU SUNT şi nu mă supăr uşor. Mai mult, odată ce am ales să scriu aici, m-am şi angajat să fiu deschisă pentru întrebări, comentarii şi critici. Eu îţi mulţumesc pentru că eşti deschis...(deschisă?). Mă doare inima de fiecare dată când aud despre altcineva care trece prin văi...prin tristeţe. Dar în acelaşi timp, mă bucur să văd că oamenii au totuşi curaj să vorbească. Nici nu trebuie să îţi spui numele adevărat, dacă asta te ajută acum. Site-ul pe care scriem ne oferă o oarecare libertate, care în cazul tău e benefică. Spun asta pentru că dincolo de site, Dumnezeu ne ştie pe nume...nu numai pe numele nostru ci pe numele pe care ni-l dă EL, acela de copii iubiţi ai Lui. Spui că oamenii nu ţi-au răspuns întotdeauna la nevoie emoţionale. Aşa-i că Dumnezeu are puterea să suplinească ceea ce ne-ar oferi toată omenirea...şi încă mai mult? Dacă ar fi să rămâi NUMAI cu oamenii sau NUMAI cu Dzeu....ce ai alege?   Comentariu adaugat de edyfrenkel@yahoo.com in data de 27-01-2008, ora 18:29:32 Da , Dumnezeu are puterea sa ne suplineasca ceea ce ne ar oferi toata omenirea , si evident tot pe EL l as alege , imi vin in minte doua frinturi de versete ... Moise intr o anumita imprejurare se adresa lui Dumnezeu ... decit sa i nimicesti (pareafrazez)mai bine sterge ma pe mine .... cu alta ocazie Domnul Isus spune ... cine nu va lasa mama, tata , etc.... nu i vrednic ... ce sa fac cu ele Cristina ? Si pe urma cele trei nevoi cu care am fost creati ... Nevoia de Dumnezeu ,de semnificatie , de comuniune ? ID ul meu este silvia.frenke@yahoo.com - cum sa l inlocuiesc? Oricum nu as vrea sa plictisesc.   Comentariu adaugat de bigc in data de 31-01-2008, ora 19:30:40 draga silvia (inteleg bine numele?) imi cer iertare pentru ca ai asteptat atat de mult raspunsul meu. mai mult, da-mi inca o zi pentru a-ti raspunde. multumesc pentru intelegere...   Comentariu adaugat de bigc in data de 01-02-2008, ora 12:30:20 Mai întâi, nu plictiseşti pe nimeni. Eu chiar îţi mulţumesc pentru că mi te adresezi aşa de prietenos. Cred să site-ul acesta a fost creat pentru oameni, pentru cei care vor să-şi exprime părerile, pentru cei care sunt în căutare de răspunsuri. Răspunsurile...nu cred că le au cei care postează aceste scrieri...ci numai Dumnezeu. Dincolo de site, cred că suntem aici pe pământ pentru a fi un semn viu a ceea ce credem. Referitor la întrebarea ta, şi anume, ce să faci cu acele versete pe care le-ai menţionat...dacă înţeleg bine, ele îţi par greu de împlinit pentru că sunt atât de radicale. Pe mine nu mă sperie ideea de radical. Aşa a fost Isus...un tip foarte radical. Cuvintele Lui au avut greutate, aşa cum au şi acum. Ştiu...e aproape „periculos” să citeşti Scriptura. Dacă Dunmezeu îţi cere să laşi totul şi să pleci? Dacă Dumnezeu îţi spune că relaţia în care eşti trebuie ruptă? Dacă îţi spune Dumnezeu că slujba pe care o ai nu e aceea care Îl onorează pe El? Îmi amintesc clar momentul în care m-am luptat cu El pe tema asta. Îmi cerea să las totul, familia, ţara, cariera, prietenii şi să plec...departe departe pentru a-L sluji pe El...printre marginalizaţi şi săraci. Ştii ce am realizat? Că ceea ce îmi cerea El nu era nici ţara, nici familia, nici cariera...ci inima. Cu totul. În mod radical. În mod scandalos. Şi deşi inima mea era a Lui...i-am mai închinat-o o dată, ca să realizez că totul, absolut totul este deja al lui. Cine eram/sunt eu ca să ţin pentru mine lucruri care sunt ale Lui? Îmi vine să râd câteodată...chiar credem că suntem stăpâni pe ceea ce avem. Nu ştiu ce înseamnă pentru tine să laşi „mamă şi tată” sau ce înseamnă „mai bine şterge-mă pe mine”şi e bine că nu ştiu. Aş greşi dacă ţi-aş da eu răspunsul. Începe cu inima. Dăruieşte-o încă o dată. Cu totul. În mod radical. De acolo...e simplu. Imaginează-ţi numai...dacă I-ai dat Lui totul...ce poţi să mai pierzi? Ce poate să îţi ceară mai mult?   Comentariu adaugat de liviu.pazargic@yahoo.com in data de 27-07-2010, ora 13:16:51 Iti multumesc foarte mult Cristina. Ma ajuta enorm faptul sa stiu ca Dumnezeu te-a vindecat, si ca El a fost alaturi de tine in astfel de momente(chiar daca nu l-ai simtit de multe ori). Eu nu te-am cunoscut in timpul depresiei tale, dar ma uit la tine acum si vad inima pe care tu o ai fata de cei care se afla in necaz. Si vreau sa cred ca Domnul ingaduie ca si eu sa trec prin astfel de momente ca la randul meu sa inteleg pe oamenii care sufera. Duminica seara in timpul acelui film am realizat ca am trecut de atatea ori pe langa acei copii si nu ca ii priveam cu dispret ci pur si simplu ii ignoram, mi-am creat un scut involuntar impotriva lor, iar cand un cersetor ma aborda, il studiam, vedeam daca e apt de munca, si daca era, ii ziceam foarte usor: Du-te la munca!. Cred ca Dumnezeu vrea sa faca din mine un adevarat copil al Lui, unul care sa priveasca la ce e in jur nu din perspectiva fireasca ci dintr-o perspectiva sfanta. M-am regasit in multe din frazele pe care le-ai scris mai sus. Dupa ce au inceput sa apara aceste simptome, teama ca as putea avea o depresie m-a cuprins(frica care l-a inceput se manifesta rar, dar se accentua in momentul in care ma gandeam ca as putea suferi de depresie). Si nici acum nu stiu daca inca am acceptat in adancul meu faptul ca as putea suferi de depresie. La inceput, cand au aparut aceste stari credeam ca sunt singur, si aveam o oarecare teama sa ma deschid in fata oamenilor, imi era frica ca ar putea sa ma respinga, imi era frica ca nu o sa mai pot fi in stare sa muncesc undeva, ma ingrozea viitorul. Dar am ales sa ma deschid, sa nu tin in mine, si Ii multumesc Domnului, ca El m-a binecuvantat cu prieteni adevarati, cu persoane care fie printr-un cuvant de imbarbatare, sau care prin simplul fapt ca au fost langa mine m-au ajutat, dar mai ales prin persoane care s-au rugat si au postit pentru mine. In momentele acelea de intuneric, cand eu nu am reusit sa imi mai aduc aminte cate a facut Domnul pentru mine, Domnul a trimis pe cineva sa ma mangaie, sa ma incurajeze. Chiar daca satan vine si imi spune ca altii au fost vindecati dar tu nu vei fi, cred ca Domnul o va face. Iti multumesc inca odata pentru ajutorul tau Cristina, si ii multumesc Domnului ca El lucreaza prin tine. Pentru ca El a facut-o in ceea ce ma priveste pe mine. Ma gandeam sa vin sa stau de vorba cu tine dar aveam o oarecare retinere, si dupa cum ti-am zis, in timpul slujbei ma gandeam ca daca ar veni Cristina la mine ce bine ar fi. Si Domnul te-a trimis. Slava Lui!