Povestea rotiţei cu zimţi			Invita un prieten:   E-mail moderator:
A fost odată ca niciodată şi ca întotdeauna, a fost odată şi mai este şi acum un ceas mecanic uriaş atârnat de o catedrală. Şi ceasul acesta, construit de Marele Ceasornicar din „Povestea Uriaşului”, în vremurile lui bune, arăta ora cu o precizie nemaiîntâlnită. Toată lumea îşi potrivea ceasul după el şi lucrurile mergeau cum nu se putea mai bine. Veneau împăraţi din cele patru zări să afle ora exactă şi să audă sunetul desluşit ce-şi croia drum din inima ceasului pâna la urechile lor blegite: „A fost ora 12”. Pentru că, toţi ştiau asta, ceasul uriaş nu o lua înainte înainte şi nici nu rămânea în urmă. Şi dacă aţi fi ascultat atent „Povestea Uriaşului” aţi fi aflat că Marele Ceasornicar era specializat în ceasuri interioare, alea care bat în pieptul unuia şi altuia mai încet sau mai repede, mai încet şi mai repede, şi nicidecum în ceasuri mecanice. Se prea poate să fie vorba de o eroare a povestiorului, adică a mea, care probabil a uitat subiectul primei poveşti. Sau se poate ca alta să fie explicaţia. Cine ştie? Dar să nu ne pierdem acum în amănunte fără rost şi în filozofii şi speculaţii, căci povestea mult mai are, iar sfârşitul nu e la o aruncătură de băţ ca în alte poveşti în care aflăm de regulă că au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi, de parcă bărâneţile s-ar clasifica în bătrâneţi adânci, mai puţin adânci şi de bătrâneţi suprafaţă. În povestea noastră sfârşitul abia începe iar începutul abia sfârşeşte. După cum spuneam, e vorba de un ceas uriaş atârnat de o catedrală. Şi adevăratul ceas nu era cel pe care lumea îl putea zări pe zidul catedralei, impozant, grandios, cu limbi de aur, lucrat cu diamant şi safir. Adevăratul ceas era cel ce se ascundea în spatele cadranului şi limbilor, adevăratul ceas erau o sumedenie de rotiţe zimţate, meşteşugit lucrate, care se învârteau necontenit. Şi, deşi părea că sunt toate la fel şi că fac toate acelaşi lucru, nu era deloc aşa. Pentru că, Marele Ceasornicar nu avea obiceiul să producă în serie, lucra numai manual, dând fiecărei rotiţe individualitate şi unicitate. De aceea nu o să găseşti astfel de ceasuri în marile complexe comerciale, nici măcar la cele mai renumite branduri. Marele Ceasornicar nu a folosit o matriţă după care să construiască toate rotiţele, ci le-a lucrat atent, pe fiecare în parte, cu multă sudoare şi migală. Le-a dat, după cum am zis, individualitate şi, cu toate că erau prinse toate în ceas şi interdependente, le-a făcut rotiţe autonome. Nu mă întrebaţi cum a reuşit Ceasornicarul să facă toate astea pentru că eu nu sunt decât un simplu povestitor, care înţelege mai bine „ce” decât „cum”. Dar, cu timpul, rotiţele au început să se certe şi să nu mai vrea să se învârtă pe locul lor. Fiecăreia i se părea că activitatea alteia este mai interesantă şi au început să-şi schimbe haotic locurile în interiorul ceasului. Vremea trecea iar rotiţele noastre prinseră a se se toci, şi din rotiţe zimţate au devenit treptat rotiţe cu dantelă. Şi ceasul a rămas în urmă, pentru că rotiţele dantelate erau mult mai leneşe, iar mecanismul devenise greoi şi apatic. Rotiţele dantelate au început să reinventeze istoria, au spus că niciodată nu a fost altfel, că de când lumea nu s-a pomenit decât rotiţe cu dantelă, iar Marele Ceasornicar nu există, este doar un mit, o poveste, nimic nou sub soare şi alte clişee de genul acesta. Au început să apară universităţi care să promoveze „Dantelologia” şi, treptat toate universităţile împărtăşeau aceeaşi ideologie. Într-o zi rotiţele cu dantelă văzură o rotiţă care se învârtea mult mai repede decât ele şi care nu avea o înfaţişare comună. Socotiră hidos aspectul ei exterior, întrucât nu se conforma niciunui tipar dantelologic. O urmăriră un timp şi începură să ameţească. Făcură imediat o sesizare la preşedintele rotiţelor dantelate, care îşi câştigase democratic statutul de preşedinte pentru că era cea mai tocită rotiţă cu dantelă şi nu mai putea să se învârtă deloc, sau chiar dacă se învârtea, învârteala ei nu provoca nici o schimbare în sistem. Şi toate rotiţele stabiliseră că rotiţa aceasta a atins idealul suprem al rotiţelor cu dantelă, pentru că fiecare îşi dorea să se învârtă numai pentru ea, nu pentru ceas, nici pentru Ceasornicar, fiecare îşi dorea să devină greoaie şi letargică şi să atingă cel mai înalt grad de tocire, şi astfel să se integreze în Absolut. Făcură astfel o sesizare la preşedintele rotiţelor şi hotărâră prin vot democratic să elimine intrusul din sistem prin asimilare sau ejectare. Zis şi făcut. Rotiţele cu dantelă aveau acum un singur ţel, exprimat prinr-o diversitate de forme: TOCIREA. Se întoarseră, astfel, la rotiţa zimţată, care nu era numai zimţată, ci şi diamantată, şi constatară cu uimire că orice ar făcea nu o pot toci. Aşadar, pentru că nu o putură asimila, se hotărâră cu toate să o surghiunească, să o supună exilului, să o excludă din ceasul care încă mai atârna greoi de o catedrală. Îi cântară cu toate un cântec de despărţire şi de „drum bun”: Rotiţă cu zimţi de nu te dezminţi şi n-ai să te minţi că eşti dantelată, mai bine pleacă, pleacă, pleacă! De nu te pileşti nu te împlineşti niciodată, n-ai să simţi tocirea şi nici izbăvirea. De când te-nvârteşti ne cam ameţeşti. Aşa că, pleacă, pleacă, pleacă! Te anatemizăm şi te blestemăm, eşti cam colţuroasă, nu eşti şlefuită şi deloc tocită, hâdă şi hârcă ca un pui de curcă. Ploată, zgriburlită, multă şi zbârcită deloc şlefuită şi deloc tocită. Pleacă-n lumea largă, vântul să te spargă, valul să te rupă, bube să-ţi erupă de rugină multă, s-ajungi năpârcă, calcată-n picioare, pământul să te-nghită şi să de dezghită că eşti greţoasă scârnavă şi proastă. Şi rotiţa cu zimţi se trezi deodată singură şi fără ocupaţie. Dar rotiţa cu zimţi ştia. Ştia că la început toate rotiţele au fost cu zimţi, dibace şi iscusite, şi că ceasul nu rămânea niciodată în urmă, pentru că fiecare rotiţă se învârtea pe locul ei. Şi a început să scrie o poveste despre rotiţele cu zimţi, despre tocire şi despre destinul ultimei rotiţe cu zimţi, a tipărit o grămadă de manifeste pe care le-a distribuit pe furiş rotiţelor cu dantelă, ca un adevărat memento al vremurilor primordiale. Dar rotiţele cu dantelă aruncau manifestele la coşurile de gunoi, iar povestea nu au citit-o niciodată pentru că lectura devenise demodată în comparaţie cu alte preocupări contemporane. Şi atunci rotiţa cu zimţi constată cu amărăciune că munca ei era zadarnică şi intră într-o depresie fără posibilitate de ieşire. Nu putea pricepe dezinvoltura rotiţelor cu dantelă faţă de adevăratele valori şi interesul lor exagerat în chestiunile rudimentare şi trecătoare. Dar într-o bună zi, rotiţa cu zimţi, pe când se plimba prin Piaţa Universităţii, trecu întâmplător pe lângă câteva facultăţi. Şi, deşi păreau atât de diferite şi de specializate într-un anumit domeniu, aceste facultăţi aveau aceeaşi ideologie la bază. Ea suna cam aşa: „Noi, rotiţele cu dantelă existăm dintotdeauna, nu există altfel de rotiţe, nu există nici un ceasornicar, sau chiar daca există nu ne interesează.” Atunci îi veni o idee năstruşnică. Pentru că vru să înţeleagă mai bine modul în care rotiţele cu dantelă gândesc şi acţionează hotărî să devină student la una din facultăţile cu pricina. Şi pentru că nu prea îşi dădea seama care este diferenţa majoră dintre o facultate şi alta dădu cu banul şi se înscrise la Facultatea de Dantelofilie, la secţia de Istorie a dantelelor, considerate strămoşii preistorici ai rotiţelor cu dantelă. Dantela se afla în toate, ea este substanţa care ne ţine laolaltă, Universul este dantelă, totul este dantelă, tot ce trebuie să facem este să ne descoperim dantela lăuntrică şi să ne integrăm în Universul Dantelelor, să atingem unitatea cu Dantela Supremă, care nu diferă cu nimic de dantela fiecăruia dintre noi. Esenţa universului este Dantela. Şi pentru că celor din Universitate li se părea că arată oarecum ciudat îi dădură o haină cu dantelă ca să nu se deosebească de ceilalţi studenţi. Oricum, nimeni nu îşi putu da acum seama în ce consta ciudăţenia rotiţei zimţate, pentru că această imagine nu mai corespundea niciunui tipar. Şi cum rotiţa noastră era destul de studioasă, începu să o fascineze psihologia rotiţelor cu dantelă şi reuşi să obţină o bursă de merit, ca urmare a rezultatelor excepţionale la învăţătură. Termină facultatea şi deveni licenţiată în dantelofilie. Masteratul şi Doctoratul au urmat în mod natural şi fără prea mari eforturi. Începea într-adevăr să iubească rotiţele cu dantelă, pentru că le înţelegea mai bine modul de gândire şi argumentele prin care susţineau dantelofilismul. Astfel, rotiţa noastră, devenise doctor în dantelofilie, şi unul dintre cei mai buni teoreticieni ai doctrinei dantelofiliste. Şi, nu ştiu cum, dar chiar în acea vreme, cum se întâmplă de regulă în orice poveste „imprevizibilă”, psihologul rotiţelor cu dantelă din ceasul uriaş se toci atât de mult încât se disipă şi dispăru pur şi simplu. Şi rotiţele cu dantelă începură cu toate să vocifereze, pentru că de când aveau impresia ca nu există nici un ceasornicar, deveniră depresive şi cerură ajutorul unui psiholog avizat. Dar cum acest psiholog se afla într-un grad ridicat de tocire, nu mult i-a trebuit să se tocească până la epuizere şi ca prin farmec să dispară. Rotiţa noastră, citind despre dispariţia miraculoasă a psihologului în Jurnalul cu Dantelă, hotărî să se întoarcă înapoi în ceas pentru a ocupa postul de psiholog, rămas vacant. Dădu un examen de aptitudini, şi cum cunoştinţele ei le depăşeau cu mult pe cele ale contracandidaţilor, obţinu postul fără prea mari eforturi. Chiar şi aşa, îmbrăcată în haina cu dantelă, rotiţelor li se păru că este cam mare pentru o rotiţă dantelată şi traseră concluzia că trebuie să fie o rotiţă tânără şi că mai are mult până la tocirea deplină. Acesta a fost unul din motivele pentru care a fost acceptată fără prea mult preget, pentru că rotiţele cu dantelă nu puneau prea mare preţ pe cunoştinţele dobândite de rotiţa cu zimţi în cadrul şcolii de dantelofilie, şi în acelaşi timp îşi doreau un psiholog longeviv. Discutând cu rotiţele dantelate, care, în marea lor majoritate, deveniseră depresive, află şi care este cauza acestei depresii. Rotiţele cu dantelă se simţeau goale pe dinăuntru, nu aveau un scop bine conturat, aveau senzaţia unei perpetue inutilităţi, viaţa lor devenise searbădă şi fără rost. Erau atât de tocite, încât acţiunile lor nu aveau nici un efect şi lucrul acesta le făcea să nu simtă nici o satisfacţie în îndeletnicirea de a trăi. Şi, în loc să le sugereze diverse terapii, gen odihnă mai multă , căuatarea unui partener de viaţă compatibil, împachetări cu nămol, sau îmbunătăţirea vieţii sexuale, rotiţa zimţată începu să le spună o poveste: A fost odată ca întotdeauna, că dacă n-ar fi nu s-ar povesti, a fost odată şi mai este şi acum un ceas mecanic uriaş atârnat de o catedrală. Şi ceasul acesta, construit de Marele Ceasornicar din „Povestea Uriaşului”, în vremurile lui bune, arăta ora cu o precizie nemaiîntâlnită. Toată lumea îşi potrivea ceasul după el şi lucrurile mergeau cum nu se putea mai bine. Veneau împăraţi din cele patru zări să afle ora exactă şi sa audă sunetul desluşit ce-şi croia drum din inima ceasului pâna la urechile lor blegite: „A fost ora 12”. Şi adevăratul ceas nu era cel pe care lumea îl putea zări pe zidul catedralei, impozant, grandios, cu limbi de aur, lucrat cu diamant şi safir. Adevăratul ceas era cel ce se ascundea în spatele cadranului şi limbilor, adevăratul ceas „erau” o sumedenie de rotiţe meşteşugit lucrate, care se învârteau necontenit. Şi cum sfârşitul poveştii noastre a început ar cam trebui ca începutul să se sfârşească. Comentarii: